Fiindca toti am fost sub semnul fatalitatii macar o data

Dupa toate reprosurile ca nu am mai scris, pe care le primesc senina si fara de mustrari de constiinta, am decis sa mai scriu totusi 2 vorbe si pe aici.
Dupa cum unii dintre voi deja stiu,  altii sunt pe cale sa afle, cel mai mare spor la scris il am in perioada sesiunii, adica atunci cand am de invatat si totusi prefer sa fac orice altceva.
Sa purcedem…
Avand in vedere ca o preascumpa profesoara mi`a dat de citit Jacques Fatalistul, ma aflu sub directa sa influenta. Asa ca ma gandeam ca cel putin o data in viata cu totii ne`am aflat, macar in aparenta, sub semnul fatalitatii. Ce inseamna asta? Inseamna doar ca nu ne`am stiut locul. Este un lucru capital (vital chiar) sa stii exact cat si de ce esti in stare, niciodata sa nu te astepti la mai putin, vesnic sa aspiri la mai mult.
In ultimul timp am urmat, din pura curiozitate, o cura de indobitocire la fel de eficienta pe cat sunt curele de slabire urmate de bulimici. Pentru evitarea oricarei neintelegeri, sa traduc: nu a avut rezultate. In ce a constat asta? In faptul ca, sub pretextul bunatatii mele, am pus in practica o naivitate care m`a adus la concluzia ca nimic nu e asa cum pare si orice lucru are doua fete, precum moneda. A nu se confunda cu monada lui Leibnitz.
Cum spuneam, am impartit bucurii mai mici sau mai mari, daruri materiale cat incape (ca au fost sarbatorile, nu?), astfel incat toata lumea din jurul meu a fost ireversibil incantata si convinsa pana la a`si baga mana`n foc de puritatea sufletului meu. Desigur, departe de mine aceste calitati. De ce? Fiindca in ziua de azi sunt clar defecte.
Am primit un comentariu destept “cata superioritate”, imi permit sa citez din memorie. Sigur ca sunt superioara multora, n`am zis ca tuturor, iar cei ce ma cunosc stiu si acest lucru. Nu sunt nici pe departe infumurata cand zic “ptu! desteapta`s!”, imi place doar ca suna copilaresc si ca oamenii zambesc cand aud asta. Cei inteligenti, nu comentatori de duzina.
Si uite asa, a venit Moshul cu sacul in spate, pe la toti cei din jurul meu. Au aplicat  pana la Dumnezeu “cere si ti se va da”. Toti. In afara de mine. Sigur, am fost catalogata ca fiind “nebuna”, “naiva” si un termen foarte apropiat de “proasta” pe care nu mi`l amintesc. De altfel nici nu e nevoie, fiindca se citea in ochii tuturor celor care ma cunosc, la aflarea ispravilor mele demne de un nou volum al Faptelor Maicii Tereza , intrebarea “PENTRU CE?” urmata de “CE OBTII CU ASTA?” urmata de “PROASTA MAI ESTI”. In fine… Pentru ce? Nu stiu. Pe cine am putut ajuta in aceasta perioada, am ajutat. Neconditionat. Am destule pacate incat sa`mi permit gesturi caritabile.
Si stiu prea bine ca tocmai oamenii acestia sunt cei care`mi vor intoarce primii spatele, daca mai e vreo unul care nu mi l`a intors deja. Iarasi spun, nu`i nimic.
Am scris asta ca cei carora le trece prin cap sa fie martiri, chiar si pentru 2 minute, sa se gandeasca de 2 ori. Lumea nu are nevoie  eroi, cu atat mai putin de sfinti.
Punct si de la capat, tragem linie, facem bilantul: gaura de 20 de milioane in buzunar si abis in suflet. Vreti si voi? Cred ca nu.
Pentru toti cei care vor sa faca o fapta buna, duceti`va in fata oglinzii si spuneti`va de 3 ori “singurul si cel mai bun pieten al meu sunt EU”.