Astazi e ziua mea….

… zi frumoasa ca ciuma.
Mi`am dat seama recent ca nu sunt sanatoasa la cap. Da,da, radeti, generalizati, toti suntem putin nebuni, bla bla… rahat cu perje. De fapt, exista nebuni adevarati si nebuni care isi dau silinta sa para nebuni.
In comentarii, va rog sa nu ma contraziceti, fiindca spun lucrul asta din experienta.
Dat fiind ca azi imbatranesc, pot face incursiuni in trecut cu ceea ce mi`a mai ramas din memorie: cand eram eu tanara si pamantul abia isi revenea dupa Era Glaciara, vroiam sa par interesanta. Prin cele mai tampite metode, ca orice copchil imbecil. Si ca sinteza a imbecilitatii tuturor copiilor, imi mai taiam o vena, le mai lasam sa creasca, mai inventam o povestioara din care sa ies eroina principala, martira indiscutabila, etc. Dupa aceea am realizat ca oamenii nebuni sunt interesanti si am concluzionat ca e bine, chiar daca nu sunt nebuna, sa ma port ca atare. Si faceam mici tampenii: o mica simulare de criza de ceva (orice), o mica povestioara despre pinguini roz care traiesc la Ecuator si alte tampenii. Dar nu era nebunie, era incercarea disperata de a parea UNICA. ORIGINALA.
Ei bine, odata cu trecerea timpului, am realizat ca in momentul in care cineva isi da seama ca aceste lucruri pe care le fac sunt voluntare, ma voi face de toata bafta. Asa ca treptat am renuntat la gesturi iesite din comun si am devenit EU.
Problema e ca acest EU este mult mai straniu decat EU-l nebun ce fusei. Acum chiar cred ca exista pinguini roz la Ecuator si in imaginatia mea bolnava, uneori ma duc sa`i hranesc. Am prieteni imaginnari pe care nu ma pot abtine sa nu`i ucid. Si odata ucis unul, imi confectionez altul pe care mi`ar place sa`l numesc ca pe primul in memoria defunctului si`mi dau seama ca nici macar nu stiu cum il chema pe respectivul. Deci detin un cimitir de pitici pe creier pe ale caror pietre funerare nu am scris nimic, de insensibila ce ma aflu. Si un pitic pe moarte.
In momentul in care cineva incepe sa vorbeasca, nu ma pot concentra mai mult de 3 minute la ceea ce spune, iar daca sunt obligata s`o fac mai am putin si plang de frustrare. Rar reuseste cineva sa`mi capteze atentia, iar atunci sincer nu cred ca e din cauza ca spune vreo chestie esentiala.
Sunt convinsa ca detin un morman de pietre filosofale si`mi place sa ma consider Alchimistul, dar nu cel al lui Coelho, fiindca o fi el baiat destept, dar a fost mediatizat excesiv si`l urasc din cauza ca la moda e sa`l iubesc.
Nu ma mai inteleg cu nimeni si nici nu caut nicaieri intelegere. Vorbesc despre ceea ce lumea asteapta sa auda: cu cine sunt, cu cine mi`o trag in paralel, cate beri am baut aseara si ce fuste nesimtite mi`am mai luat. Infloresc povestioarele, fiindca asta se asteapta de la mine si fiindca imi procura o satisfactie imensa momentul in care trantesc : “Tu chiar crezi?”. Imi place, imi place enorm ca nu sunt doar o revista mondena pe care s`o devorezi si sa te intinzi cu burdihanul in sus, eu sunt felul pe care il inghiti cu pofta, dar la final il vomiti.
Vedeti? Un om normal ar face asemenea comparatii?! Nu. S`ar compara cu o floare, cu o stea, cu alte prostii diabetice, dar nu eu.
In momentul in care cineva imi spune ceva foarte stupid cu multa pasiune, obisnuiesc sa ma transport pe taramuri foarte indepartate si de acolo sa ma privesc, pe celalalt eu adica, cum sta si asculta. Probabil ca foarte multi faceti la fel, numai ca la mine e aproape narcotic. De parca am fumat ceva, adica atunci cand ma trezesc din reverie ma dau de ceasul mortii sa nu spun ceva in legatura cu ce am visat eu in timpul cat am absentat. O data i`am spus cuiva “mutanti”. De ce? Fiindca ma gandeam la lumina lunii, care trecand printr`o anumita frunza, e capabila sa genereze mutanti.
Altcuiva i`am spus dupa ce am facut dragoste si ramasesem in pozitia coitala: “mistrie”. Era cea a misionarului. De ce mistrie? De unde dracu`? Nu mai stiu, nu`mi amintesc pe unde fusesem, dar fusesem departe.
Acum cand povestesc, ma intreb daca persoana in cauza isi mai aduce aminte, sau daca chiar asta am zis si nu altceva. Problema e zic ceva atat de idiot incat ma simt ca dracu` dupa, si nici nu deschid subiectul sa dreg busuiocul.
Pana acum nu am zis nimanui despre lucrurile astea, consider ca am nevoie de ajutor specializat. Dar afirmatia asta ar fi o totala ipocrizie daca n`as adauga ca de dragul experientei as face asta si nu fiindca imi doresc vreun ajutor.
Imediat ce ma hotarasc ca a doua zi sa caut daca nu chiar sa ma duc la un psiholog, imi dau seama ca am cunostinte temeinice de psihologie si ca imi place la nebunie sa ma auto-analizez. Iar daca as merge la altcineva, mie ce mi`ar mai ramane? Un diagnostic scris indescifrabil de o mana nesigura pe un petec de hartie.
Nu. E jocul meu si nu`l impart cu nimeni.
In momentul de fata iubesc, dar nu asa cum trebuie, ci cu pasiune, cu doze soc de nebunie, din gelozie in mare parte, un om translucid. Imi doresc din tot sufletul ca pana schimb sufixul, sa`l pot vedea pe el si nu lucrurile de care m`am indragostit ca o fetita de 7 ani. Imi doresc sa se preocupe de aceasta sarcina gigantesca de a deveni opac, imi doresc sa…
Am obosit. Nu sunt genul de om care sa se poata duce undeva sa`si limpezeasca gandurile, sa si le aseze in ordine. Efectiv, nu sunt capabila. Sufar de o forma de nebunie incurabila ale carei repercursiuni se rasfang in fiecare pas inainte pe care indraznesc sa`l fac.
Urasc sarabtorile si mi le sabotez singura. Insa nu recunosc asta niciodata si dau vina pe cine imi este la indemna pentru pacatul de a mi le fi stricat. Urasc Craciunul fiindca nimeni nu se mai bucura de Nasterea Domnului, urasc Pastele, fiindca nimeni nu se mai preocupa de invierea lui, ci tot ce stim (si da, ma includ, fiindca sunt prima si cea mai vinovata de acest lucru) e sa muncim pana la epuizare gatind, aranjand, facand curat, dupa care sa mancam tot ce am gatit pana nu mai putem, apoi sa turnam litri de bautura in gat, asta cu “cel iubit” alaturi, dupa care sa facem dragoste sau sex, sau ceva ce implica concupiscenta, apoi sa adormim, sa ne trezim in/ langa respectivul.
Urasc ceea ce lumea asta a ajuns. Urasc faptul ca pot fi cel mai bun reprezentant al ei: are valoare AJUNUL, nu prima zi, ORA 12, nu prima zi, INVIEREA, nu prima zi. Atunci vreau sa facem toate lucrurile pre si post coitale, atunci te iubesc cel mai mult, si atunci te urasc cel mai mult daca nu esti acolo.
Ziua mea nu e motiv de bucurie, fiindca si eu imi doresc ca orice fetita sa cresc mare si sa ma fure un print pe cal alb, pentru ca si eu vreau cadouri de ziua mea, fiindca si eu vreau sa ma bucur asa cum ma bucuram cand eram mica.
Insa nu voi avea parte de nici unul din lucrurile de care au parte sarbatoritii, fiindca nu am reusit sa ocolesc nesansa de a “ma face mare”. Iar daca m`am facut mare, am inteles ca exista responsabilitati, ca aproape niciodata n`o sa se intample cum vreau eu, ca nimeni nu`si mai da silinta sa faca cuiva o bucurie, ca un zambet nu mai valoreaza nimic pentru nimeni (decat daca e cel din oglinda) si ca examenul de VINERI nu putea sa cada in nici o alta zi decat atunci pentru simplul motiv ca n`am nici un drept sa ma bucur de ziua mea care e JOI.
Imi las semnatura pe lista egoistilor. Insa nu si pe cea a prefacutilor.

De profesie: mancator de rahat

In ziua de azi, cautarea unui raspuns clar este futila. Dat fiind ca filosofia s`a raspandit intr`atat incat peste tot gasim neamuri de ale lui Moromete, avortoni pe linie materna, nu mai avem nici o sansa, noi, cei normali, sa ni se raspunda cu “da” sau “nu”.

Singurul raspuns pe care il primim este ” depinde din ce perspectiva privesti”, asta daca respectivul interlocutor are macar cea mai vaga idee despre ce inseamna “perspectiva”.

Lumea din ziua de azi e o lume de rebuturi in care cu greu isi fac loc unii care totusi au ceva de zis. Dam din coate intr`o disperare caduca de a ne integra, fiindca a ne face intelesi deja e prea mult.

Mi se reproseaza ca vorbesc din topor, ca trebuie sa se faca ce zica eu, altfel relatia cu mine se termina. Pai, lojic, atata timp cat tu ai cea mai tampita solutie, sa o aleg eu pe una cat de cat benefica. Nu? Nu.
Fiindca vreau sa DOMIN.
Ma doare fix in 3,14 de “cocosul cantaret” sau “gaina soprana”, atata timp cat sarcinile se impart si fiecare nu ca stie ce are de facut, dar chiar FACE ceva.
Copiluti fericiti ca acneea nu a recidivat, il y a 3 ans, cati dintre voi ma cunoasteti de aia romantica, catusi de putin interesata de partea financiara?
Ridicati mana, nu`mi place sa numesc.
Personne?
Nasol. Nu`mi doresc nici un Prince Charming, avui experiente, vreau numa ca ala de sta langa mine sa ma scoata o data la 100 de ani la un suc, nu de alta, da` sa nu duc dorul iesirilor.
Iar daca nu`si permite, sa ia loc in bancuta si sa`si numere paduchii inainte de a da vina pe colegu`.
Stiti ce ma scoate din sarite? Faptul ca aluziile de aici vor fi intelese de maxim 3 oameni, la fel ca si poantele.

Dar, din moment ce toata lumea isi permite puncte de vedere evazive, imi permit si eu un post evaziv, a carui legatura cu titlu se asteapta intuita.
Cacat.

Anticipez ca nu vor fi commenturi. Nu ma mira