E uman
Ma gandeam, cititnd o prefata de`a lui Eliade, la nevoia omeneasca de a avea mereu mai mult. La faptul ca suntem vesnic frustrati, vesnic ne lipseste cate ceva. Ei bine, ce vreau eu sa spun e ca nu exista un om pe deplin multumit de sine, de viata sa, de cei din jur. Tot timpul ne gandim ca se poate mai mult, mai bine, mai frumos etc. Cel ce sustine ca le are pe toate este ori ipocrit, ori ingamfat. Cu siguranta, deep down inside, isi doreste inca ceva. De fapt, cred ca este si o conditie a existentei sa dorim. Altfel, nu am mai avea un scop, un tel, si probabil am trai degeaba. Nici macar nu e important sa si capeti lucrul pe care`l doresti, e important doar sa vrei ceva. Asa poti sa devii constient de ce ai acumulat pana atunci, de lucrurile fara de care nu ai putea trai, de lacunele tale, de lipsuri, de tine.
Cand reusesti sa ai lucrul pe care ti`l doresti, e ca si un chibrit care inainte sa`ti aprinda tigara, se stinge. Si atunci vezi ca nu tot timpul tinta e cea care conteaza, drumul parcurs pana acolo fiind adevaratul castig.
Ma intreb cati dintre cei care citesc lucrurile mai serioase care apar pe blog`ul de fata, le si inteleg. Intotdeauna am cate o idee care mie imi apare atat de clar, atat de logic, curgand as putea spune, dar de fiecare data cand ajung sa o scriu, mi se pare ca incerc sa povestesc un vis. Si stim cu totii cum e, cum iti dai seama ca povestindu`l isi pierde tot farmecul, ca sunt lucruri de neexplicat, ca indiferent cat de coerent ti s`a parut cand te`ai trezit, acum devine, pana si pt tine, aberant.
Intotdeauna incercam sa explicam cat de mult ne dorim ceva, dar nu prea des reusim sa explicam la ce ne va folosi. In momentul in care suntem intrebati, incepem sa ne punem noua insine aceeasi intrebare. Dar mereu reusim cu talent sa eliminam asta dintre gandurile noastre. Sa ne spunem “fiindca asa trebuie”, sau sa folosim “o’harianul” raspuns: “ma voi gandi maine la asta”. De obicei acel “maine” intarzie pana cand suntem pusi fata in fata cu aspiratiile noastre, acum implinite, si atunci le asezam cu grija in debara si incercam un sentiment cel putin interesant, de frica. De panica. Rog a nu se lua add litteram ce scriu aici. Panica despre care vb aici nu are intelesul uzual, ma refer la disconfortul pe care il incercam la gandul ca, fie si pentru o milisecunda, nu ne dorim nimic. Si atunci cautam alt tel. De cele mai multe ori, avem o intreaga lista, dar arareori ne putem hotari care dintre nevoi primeaza. Si atunci lasam un alt “prieten” de`al nostru sa decida: timpul. El, ajutat de o serie intreaga, de un sistem elaborat de imprejurari, ne ofera momentul. Momentul in care trebuie doar sa intindem mana si sa luam ce credem (suntem convinsi) ca ne apartine. De obicei, mergem pe principiul ca un anume obiect trebuie sa fie al nostru doar fiindca noi credem ca ni l`am dorit mult mai mult decat si l`ar fi putut dori oricine altcineva. Si- vai! cat suferim daca se intampla sa revina altcuiva. Cum incercam noi sa ne convingem ca de fapt nu ne trebuie, cum incercam sa ne dezbaram de obsesia pe care o aveam, si cu ce disperare cautam altceva.
Pe langa toate acestea… sunt convinsa ca Dumnezeu are un foarte dezvoltat simt al umorului. Ne da o existenta pe care noi reusim volens noles, s`o transformam intr`un mare paradox. La sfarsitul oricarei existente, se pune intrebarea fundamentala: “Ce am facut in viata?”. Abia aici e contradictia intre ce credem ca vrem si ce vrem de fapt. Ar trebui sa fie foarte simplu sa ne raspundem: mi`am dorit atat de mult unele lucruri incat nu pot fi decat multumit ca am reusit sa le adun. Insa, acele lucruri dispar. Acum se pune alta problema: ce ramane?
